s-a mai stins o lumanare

Stiu ca e un subiect multi discutat acum , dar nu ma pot abtine sa nu spun ce simt.
MJ era my childhood hero, il adoram. De cate ori ascultam muzica lui se intorcea pielea pe mine, inca se mai intoarce... .
Dupa ce am crescut am uitat de el ca persoana, ma rezumam doar la muzica, fara sa iau in considerare niciun scandal. Pur si simplu nu-mi pasa ce e cu el, pe mine sunetele ce le scotea ma pasionau. Acum ma gandesc ce sunet a scos pe patul de moarte...
Unii l-au vazut ca pe un ciudat, altii sufera ca si cum ar fi facut parte din familia lor, altii doar il ironizeaza. Am citit niste comenterii si unul care mi-a atras atentia suna asa: "Faptul ca a murit este singurul lucru normal pe care l-a facut". Asta mi-a inchis gura si m-a facut sa ma gandesc... nu asta era asa special la el? Faptul ca era altfel? A vrut sa demonstreze ceva si a reusit. Daca nu si-ar fi facut transplantul de piele nu ar fi avut succes. Majoritatea melodiilor lui au mesaj de pace si armonie, pur si simplu bunatate. 2Pac era un baiat de cartier cu dosar penal. A fost impuscat, dar in niciun caz pentru ca era prea bun. Pe tema lui nu s-au pus atatea acuzatii...
Incerc sa ma pun in locul lui MJ si sa vad lucrurile mai bine. Mi-l imaginez ca pe un fel de Bono. Un om implicat, dar nu destul de puternic ca solistul de la U2. Sunt sigura ca la un moment dat a clacat.
Mi-ar fi placut ca inainte sa-si dea rasuflarea sa-si auda pe geamul salonui fanii fredonand "Heal The World".
Astazi nu a murit o legenda ci s-a nascut una...

Frederic Beigbeder

Tipul asta a venit cu ceva teorie cum ca dragostea dureaza 3 ani. Cu explicatii stiintifice, cu metafore si epitete, putin geniu... si a scos un roman reusit. Adica... inca un roman reusit.
Acelasi tip de care va spun, a lucrat o vreme in publicitate, o vreme buna. La un moment dat s-a gandit sa scrie o carte despre cat de cacat si de manipulatoare e publicitatea si... a fost dat afara, logic. Dar ce-i pasa lui? A facut un cacalau de bani pe romane.
Asta ca introducere.
Acum va spun ce vroiam defapt sa va spun. E vorba despre punerea in scena a romanului. De mult umbla prin Bucuresti piesa "Dragostea dureaza 3 ani" in regia Chris Simion (genial omul/e femeie, ca sa nu ma mai certati). Nu stiu cati ati avut ocazia sa o vedeti, dar v-o recomand din tot sufletul... o sa radeti.
Nu, nu intentionez sa ma apuc nici de recenzii nici, de cronici, dar se pare ca iar am deviat de la subiect.
Ca pe toata lumea... aceasta teorie m-a pus pe ganduri. Oare chiar dragostea e doar un alt fenomen stiintific?
Ma gandeam pe autobuz astazi la relatiile de lunga durata. Daca intalnesc o persoana si-mi spune ca numa ce s-a despartit de prietena/prieten o intreb cat timp au fost impreuna. Daca-mi raspunde ca 2-3-4 ani, ii spun "Pai inseamna ca nu suferi prea tare.", scurt si la obiect. Culmea e ca asa si e. Majoritatea se bucura de libertate si de varietatea noului. Am spus-o si o mai spun... varietatea e esenta vietii.
Inainte scriam saptamanal pe blog, acum... sunt captiva (de buna voie si nesilita de nimeni) intr-o relatie. Brusc mi-am dat seama de ce nu mai scriu. Singuratatea! Imi lipseste singuratatea. Nu mai petrec timp singura. Sunt mereu inconjurata de oameni, iar asta-mi stopeaza gandirea.
Ascultati la mine, oamenii cretinizeaza. Daca vreti sa traiti mult, faceti-va putini prieteni.
Singuratatea e cel mai bun prieten al omului. Atunci iti vin cele mai bune idei, atunci ai timp sa creezi, sa citesti... sa te redescoperi.
Cum puteti sa-l cititi pe Tolstoi in metrou sau in autobuz??? Cum puteti sa savurati cuvintele cand altii va sufla in ceafa?
Ah... uite de unde am pornit si unde am ajuns.
Dragostea nu dureaza trei ani... dureaza cat vreti voi sa dureze. Dar ar fi bine sa fie asa, in cinstea singuratatii.

adevarat c-am inviat

Vreme trece, vreme vine... toate-s vechi si noi sunt toate... ce e rau si ce e bine... habar n-am.

Am primit reprosuri ca nu mai scriu. Adevarul e ca am avut scurte momente in care m-am gandit ca renuntarea la blog ar contura maturizarea mea. Pffff.... ce dramatic.

Astazi sunt mai imatura ca oricand, chiar daca scriu postarea asta de la servici si stau dupa program. Vreau doar sa va spun ca am cazut in borcanul cu dulceata, apoi m-am tavalit prin cel cu zacusca si... am idei noi.

franturi din tine in vorbele mele... sau era invers?

Nu am mai scris de mult. Am uitat sa visez, am uitatat sa cant.
Simt o oboseala patetica mereu. Nu conteaza daca dorm sau nu, sunt mereu obosita, obosita de viata.
"Cand esti fericit esti intotdeauna darnic, dar cand esti darnic nu esti intotdeauna fericit." Poate nu se vede din exterior, dar sunt fericita. Nu am sentimente puternice, nici excese de adrenalina, nu-mi bate inima puternic la fiecare intalnire si nici nu am devenit aiurita si euforica, dimpotriva... mi s-a conturat personalitatea mai mult, mai bine.
Initial credeam ca nu simt, apoi mi-am dat seama ce era. Era o caldura moale in interior, era ca un calmant, un drog nu prea puternic... era linistea. Linistea ca in sfarsit mi-am gasit locul in univers.

Nu am crezut niciodata in Divinitate, de aceea nici nu am respectat-o, dar cred ca toti emitem o energie care ne da de gol... revin...

liniste

Atunci cand citeam blogul mai jos mentionat, noaptea la ora 2, se asternuse linistea. Prea concentrata, prea absorbita si prea trista, camera se invartea cu mine. Nu ma apropiam de monitor, dar scrisul venea catre mine. Nu avea legatura cu continutul, ci cu linistea. De cand nu am mai simtit-o. La un moment dat, am auzit ticaitul ceasului meu de mana aflat in camera alaturata. Ce ciudat. Am mers si l-am oprit. Imi bruia tristetea. Ma gandeam din nou... de cand nu am mai auzit-o?
Au trecut luni bune, par a fi ani. El se lupta cu linistea, o spulbera prin rasetele sau cantecele lui. Doar odata i-a dat drumul in aer, dupa primul "te iubesc". A tacut subit si a asteptat reactia ei. Ea, a asteptat sa curga secundele tacerii, apoi a ras si l-a facut nebun(definitia apare mai jos). S-au scurs alte secunde de atunci, multe. Sute de zile au zburat, iar el inca se lupta cu tacerea. Nu i-a oferit-o niciodata, dimpotriva, i-a furat-o. Inca-i spune ca o iubeste, dar acum nu mai exista pauze intre cuvinte. Nici imbratisarile, nici saruturile nu sunt tacute, atat de galagioase sunt inimile lor. Nici somnul nu e tacut, nici mesele impreuna, nici tacerea nu e tacere... caci mereu vor exista soaptele, sunetul degetelor plimband-se pe piele sau prin par, oftaturile. Ea inca mai ofteaza, dar mai rar ca alta data. Inca mai adoarme cu degetul mare strans in pumn, dar el ii ia mana si-si trece degetele printre degetele ei. Patetic? Nu! Doar rar.
Ea si-a cunoscut "omul bun" pe care si-l dorea, el si-a intalnit ochii. Eu... eu inca stau si-i privesc. Caci ei ma inspira uneori si-mi dau puterea sa scriu despre ce nu am crezut ca voi scrie vreodata... tulburarea linistii.

Al vostru,

Naratorul

eh, vorbe

Citeam, sau mai bine spus reciteam, blogul unei vechi cunostinte, foste cunostinte. Titlul era cu florile mele preferate, dar continutul era mai... subtil, dar nu in aparenta. Nu mai stiu cum am ajuns pe acel blog, nu mai stiu nici de ce l-am citit. Ce vreau defapt sa spun e ca... oamenii se schimba atat de usor. Par atat de inocenti cand sunt mici si pe parcurs se transforma in niste monstrii pentru care ipocrizia e lege.
Am atins alta dilema. Ipocrizia face parte din viata noastra de om social? Adica e vitala? Poti fi sociabil fara sa fi ipocrit? Poti fi sociabil fara sa fi naiv?
Pe masura ce am cunoscut diverse personalitati, am ajuns la concluzia ca majoritatea conversatiilor sunt legate de un interes strict personal. Asta nu creeaza prietenii, creeaza... nu stiu, ceva.

Valori si definitii:
Dispretuitorul= juri iubire eterna apoi il dispretuiesti ca nu ti-a impartasit sentimentele.
Ipocritul= lingusesti prietenii dispretuitului.
Prea ipocritul= futi (da, e bine scris) prietenii dispretuitului.
Falsul= iti zambeste oricat te-ar dipretui.
Pupincuristul= iti zambeste ca-i trebuie.
Nebunul= doar iti zambeste.
Curvarul= stie el de ce-ti zambeste.
Idiotul= iti zambeste si incearca sa si inceapa o conversatie.
lista poate continua... dar deja mi-e rau

Cati prieteni aveti? Ai mei incap intr-o tara, dar majoritatea au calitatile de mai sus, deci n-am decat o mana de ei.

Nici asta nu vroiam sa spun, ci ca...

revenire

E furtuna. Stau in pat pe jumatate goala acoperita de plapuma mea fidela si citesc la lumina lumanarilor. Aud picurii cum se lovesc de pervaz si vantul cum imi bate in geam incercand sa intre si sa-mi fluture parul. Aud cum plange un copil aflat cu un etaj mai jos, vad razele slabe de lumina cum se unduie pe peretii mei si-i face sa tremure. Vad fiecare litera in parte si-mi imaginez cum a fost asternuta. Privesc lung coperta cartii... ce desen interesant, oare eu de ce nu m-am gandit la asta? Umbrele frunzelor se joaca pe jaluzelele mele, ma cheama... . Inchid ochii si ma fac ca nu vad, innebunita imi plimb privirea insetata dupa un detaliu de care sa ma pot agata. Imi privesc mainile, mangai cearceaful, ce frumos stiu sa ating. Inelul de la deget mi-a atras atentia prin reflexia de culori. Parca niciodata nu a stralucit asa. Scumpul meu inel, de cate ori am incercat sa te dau jos si nu am reusit, ma simt fada fara tine. De cate ori il scot parca inru in panica, ma simt singura si neajutorata, insa el imi aminteste ca nu e asa, el imi arata ca in mine mai exista un licar de lumina. In semn de dragoste, lacrima mea il mangaie si-l face sa straluceasca mai puternic.
Imi plimb privirea linistita prin incapere. Sunt atat de calma, atat de tacuta. Imi aud inima cum bate si respiratia cum ma implora sa... respir. Imi tremura buzele si simt o lovitura de ciocan in piept. De durere ochii mi se umezesc, dar inca imi tin lacrimile captive si nu le dau drumul sa-mi pateze obrajii palizi. Incerc sa ma ridic din pat, dar nu am putere, corpul nu ma mai asculta. Si-mi strig in gand sa ma ridic, sa-mi revin, sa zambesc, sa ma trezesc, caci nu e decat un vis urat... dar nu ma ascult.
Simt cum mi se usuca buzele si cum pleoapele imi fura lumina. Aud sopate, mii si mii de soapte... sunt ale mele. Ma aud cum rad, cum citesc cu voce tare, ma aud suparata, strigand, sfatuind, ma aud soptind cuvinte dulci, ma aud gandind. Si incerc sa zbier, dar tot ce-mi iese e un “ah” stins.

O, tu viata, de ce ma chinui?
Nu sunt viata.

Ma trezesc transpirata. Camera mi-e mult mai luminata, respir mai usor, parca plutesc. Plapuma e mai moale, perna mai pufoasa, mirosul mai dulce. Mi se zbate sufletul, inima si-a schmbat ritmul, e mai calma acum. Simt o caldura interioara inexplicabila, as putea topi ghetari.
Imi lipseste inelul. Inelul!?! Intru in panica si simt ca ma sufoc. Inelul!!! Atunci te-am vazut pentru prima data. Mi-ai spus: "Stii... intunericul nu-l cauti cu lumanarea, nici pacea cu o piatra." si ai aruncat inelul. Credeam ca voi incepe sa plang, dar nu am putut. "Uneori ghimpele e la suprafata, il vedem, ne doare, dar nu-l scoatem, caci nu stim ca e ghimpe." Ma uitam ciudat la tine. Nu vazusem niciodata un om cu aripi. Te-am intrebat daca-mi dai voie sa le ating, si atunci s-a intamplat. M-ai invaluit in puful tau alb, iar cand eram beata din cauza miresmei, mi-ai bagat mana in piept si mi-ai smuls trei sferturi din suflet.
Muta, imi priveam goliciunea si gaura ce mi-ai facut-o. Apoi te-am privit lung. Fara sa-mi clintesc macar o geana, am bagat mana din nou in piept si am scos sfertul ce a ramas. "Daca tot il vrei, ia-l pe tot. Eu mai am unul.". Ai ezitat la inceput, apoi te-ai intins dupa el insetat. Mi-am retras mana repede. "Ti-l dau cu o singura conditie. Promite-mi ca nu mi-l mai dai inapoi niciodata.".
"Promit, mi-ai soptit. Oricum nu ti-l mai pot da. As muri fara suflet, caci el meu e la tine."

Bulgakov

Am vazut ca margarina citeste "Maestrul si Margareta". E cartea pe care tocmai am terminat-o, e geniala.
Doar asa puteti visa... citind.